De unde nevoia de perfectiune ,mereu vie,mereu sacaitoare ?E inserata in ADN?
Privesc aceasta mica floare,are cateva petale lipsa si totusi, pare fericita.
N-are angoase, frici sau dubii si zambeste in soare cu toate petalele disponibile. Ce frumoasa e in imperfectiunea ei!
Dar cea mica,de jos?Viseaza in secret :cand ma voi face eu mare o sa fiu mai inalta si mai slaba ca ea,voi avea o gramada de petale mai albe ca ale ei si soarele si fluturii ma vor iubi mai mult pe mine.
Cea mare , inteleapta,a gasit raspunsul.
Dar cea mica,de jos?Viseaza in secret :cand ma voi face eu mare o sa fiu mai inalta si mai slaba ca ea,voi avea o gramada de petale mai albe ca ale ei si soarele si fluturii ma vor iubi mai mult pe mine. stie ca acolo sus,bate vantul mai tare si ai alternative:sa fii fericit cu tine asa cum esti sau sa te uiti mereu stanga-dreapta, facand comparatii mereu nefavorabile ,adunand fiere.
Gradina de ganduri bune.Adunate unul cate unul,incet,cum se aduna o comoara.Ele dau taria,puterea de a o lua de la capat de fiecare data,sensul.
De la PODI directionare!!!
Un comentariu:
Cred ca nevoia asta de perfectiune ne e mai profunda decit orice ADN. O spune si tatuca Platon, o simtim al naibii de intim in orice moment al vietii asteia imperfecte. Cred in imperfectiunea perfectiunii la fel ca si Nichita Stanescu si cubul lui perfecto-imperfect. Dar, mai presus de toate, cred in puterea de a fi fericiti, si asta cred ca e singurul lucru care conteaza. Restul e imperfectiune mocirloasa si ginduri mlastinoase.
La multi ani, Cata!!!
Trimiteți un comentariu